BDR#16 Ce ROST are... terapia?
Victimele colatelare ale razboiului dintre psihologie si pseudostiinta, terapiile alternative pe steroizi, Freud, Adler, samanii, cristalele si vindecarea in 3 pasi.
După peste 10 ani de terapii, 5 formări în terapii alternative și ghidarea a peste 10 000 de oameni către ROSTUL lor, am adunat cele mai importante lecții despre rolul terapiei în viața ființei umane. Acest material nu este un material de tip “fast read”. Mulți din cei ce îl vor începe își vor pierde răbdarea și vor avea poate tendința de a renunța la el.
Observă-te când vei vrea să faci asta. Social Media ne-a programat mințile să citească doar ce e ușor, scris cu tehnici de NLP și manipulare. Dacă vrem să ne luăm umanitatea înapoi, avem nevoie să citim texte profunde, să metabolizăm cuvânt cu cuvânt.
Dacă simți totuși că e prea mult pentru acest moment, lasă-l. Ascultă de ființa ta!
Trigger warning. Acest articol va conține povești greu de dus, ce e posibil să te activeze. Citește cu stare de prezență și blândețe față de tine.
Disclaimer: Nu dețin adevărul absolut. Tot ce am scris mai sus este trecut prin propriile mele filtre, prin ceea ce am trăit, simțit și observat în munca mea. E raportat la contextul în care trăiesc, la oamenii din bula mea și la întrebările care mă frământă. Nu pretind că acestea sunt valabile pentru toți. Ia din acest text doar ce ți se potrivește. Restul, lasă să plece.
Terapia salvează România!
Am țipat ani la rând sus și tare. Pentru că și eu m-am salvat prin terapie. Prin vreo 30 de feluri de terapie.
Dar nu, terapia nu va salva România. Terapia nu te va salva nici pe tine.
Dar, făcută sănătos si cu ROST, te va ajuta să te salvezi singur! TU - pe tine!
În ultima vreme, văd că reprezentantii terapiei vorbite devin tot mai rigizi, activati în războiul cu pseudoștiința, iar terapiile alternative par că iau steroizi la câte metode cu promisiuni de vindecare rapidă nasc de la un an la altul.
De la psihologii care secretizează suferința și iau dreptul victimelor de a vorbi în public despre ce trăiesc, la psihologii care își abuzează victimele, până la șamanii, constelatorii și terapeuții ce promit vindecarea a 7 generații în 2 ore de sesiune privată… ce facem noi in tot acest razboi tacit?
Cum a apărut terapia, ce ROST are ea și cum am stricat-o?
La finalul anilor 1800, psihologia a apărut ca o știință nouă, care voia să înțeleagă ce se întâmplă în mintea și comportamentul nostru. Wilhelm Wundt a deschis primul laborator de psihologie și a studiat conștiința cu metode științifice. Apoi a apărut Sigmund Freud, care a schimbat totul: el a spus că ceea ce ne influențează cel mai mult este ceea ce nu vedem – gânduri ascunse, traume, dorințe reprimate. A creat o întreagă metodă de terapie care ne învață să ne uităm în interior, să analizăm visele, să interpretăm ce simțim.
În același timp, un alt psiholog important, Alfred Adler, credea că problemele noastre vin din relații, din cum ne simțim în lume, din lipsa unui sens al contribuției. Dar vocea lui a fost dată la o parte, iar Freud a devenit „tatăl psihologiei” – o alegere despre care unii spun azi că a fost greșită.
Din experiența mea, prin propriul proces, de fapt, ambii au avut dreptate. Dar, încă o dovadă că și cele mai eminente minți sunt tot oameni, pare-se că nu au reușit să lase orgoliile la o parte și să se uite la cel mai înalt bine al ființei umane.
Pentru că da, așa cum spunea Freud, sunt azi un rezultat a tot ce am trăit în copilărie, și așa cum spunea Adler, problemele mele survin și de la cum sunt primita sau percep ca sunt primita in si de lume și la cum trăisc: cu sau fără ROST.
În timp, psihologia, din dorința de a fi luată în serios ca știință, s-a îndepărtat tot mai mult de scopul ei inițial: însoțirea profundă a ființei umane. A devenit o disciplină a măsurabilului, a protocoalelor și a validării statistice, uitând – cum spune frumos Lisa Miller – că rolul științei ar putea fi acela de a fi martoră la spiritualitate. Dar despre asta, curând, într-un alt articol.
Psihologia de azi, în multe forme, eșueaza prin faptul că nu ține cont de întreaga ființă. Se ocupă de minte, dar ignoră corpul, izolând omul de contextul său relațional și spiritual. Încearcă să traducă viața în framework-uri și etichete, dar uneori nu face decât să recondiționeze, nu să elibereze. Vindecarea devine, subtil, o noua conformare la noi norme „corecte”. îl ajută pe om în cabinet, dar nu îl pregătește mereu pentru viața reală. Ce înveți în terapie e valoros, dar în afară – în familie, muncă sau societate – adesea e respins, ridiculizat sau perceput ca slăbiciune. Iar asta poate adânci sentimentul de izolare.
Ce a devenit terapia azi?
Terapia, care avea scopul de a fi un spațiu de însoțire în suferință, de maturizare și reflecție profundă, a devenit — în multe forme contemporane — un serviciu de reglaj personal. Într-o lume care vrea rezultate rapide,, confort emoțional și eficiență relațională REPEDE, terapia a ajuns, uneori, să semene mai mult cu un salon de igienă emoțională decât cu o cale de rostire și transformare.
Ea este:
Un produs de consum – cu pachete, oferte, branding personal, sesiuni de 50 de minute și review-uri de 5 stele.
Un spațiu de outsourcing al relațiilor – unde oamenii învață să fie sinceri cu terapeutul, dar nu și cu mama, partenerul sau colegul.
Un ritual de reglaj – unde, în loc să învățăm să conținem furia, frica sau rușinea, învățăm să le “descărcăm” eficient in spatiul safe, ca să ne putem întoarce repede la viața de zi cu zi.
O formă de prestigiu moral – “eu fac terapie, deci sunt mai conștient(ă) decât ceilalți.”
Un spațiu de evitare a relației reale – unde devii dependent de terapeut, în loc să te maturizezi prin relațiile cotidiene, tensionate, imperfecte.
Asta NU înseamnă că terapia NU ajută. Ajută!
Terapia poate fi un sprijin profund. Poate ajuta, da — dar doar atunci când este oferită de oameni vii, nu de minți blocate în tehnici, teorii sau elitism academic. Avem nevoie de terapeuți care știu să simtă, nu doar să diagnosticheze. De însoțitori care pot sta cu durerea fără să fugă în protocoale, care știu să tacă la timp, să nu aibă ultimul cuvânt, să nu se ascundă după un „rol profesional”.
Când terapia devine doar o serie de metode aplicate pe un „caz”, sufletul dispare din încăpere. Vindecarea nu vine din analiză rece sau interpretări strălucite, ci din prezența unui om care te vede fără să te judece, care poate rămâne acolo când tu te rupi, care nu încearcă să „te repare”, ci să te însoțească în procesul tău. E un vals sublim intre prezenta, traire, sensemaking si transformare a toate acestea in resurse de viata.
Terapia nu e (sau nu ar trebui să fie) o rețetă. E o întâlnire. Și ca orice întâlnire vie, cere vulnerabilitate, răbdare, relație reală si UMANITATE — nu doar competență tehnică.
TERAPIA NU TREBUIE SĂ DOARĂ! Dar doare uneori.
Mi-a scris o membră a comunității mele că terapeutul ei o agresează verbal, nu vede nimic bun în ea și îi spune că terapia trebuie să doară ca să fie eficientă. Mai mult, acest psiholog clinician postează pe social media că orice act negativ al părinților trebuie iertat ca să acureti arborele genealogic pe 12 generații.
Terapia e un act blând, de susținere și conținere a ființei. Dar se pare că, la fel ca în orice altă breaslă, nu ajung în ea oamenii care își au ROSTUL acolo.
Fapt confirmat mie si de psihologul la care m-am dus și îmi bătea apropouri să îi trimit poze dezbrăcată ca să “mă vindec”, așa cum alte cliente de-ale sale fac deja. Am fugit mâncând pământul.
DISCLAIMER: Există o mulțime de psihologi excepționali, care, înainte de rolul profesional, sunt oameni care și-au făcut și ei propriile procese și au o capacitate extraordinară de a fi alături de alții. Important este să învățăm noi să alegem terapeuții potriviți.
Așa cum am spus de tare multe ori, terapia vorbită ajută, dar până la un punct. Am cunoscut oameni care, după 17 ani de psihanaliză, erau efectiv blocați în traumă. Atât vorbiseră de ea, atât o supraintelectualizaseră, încât nu doar că se identificau cu ce trăiseră, dar dezvoltasera un soi de obsesie de a vedea toate dedesubturile a ce s-a întâmplat.
Ce nu făcuseră niciodată în 17 ani de psihanaliză? Nu simțiseră.
Una din marile capcane ale minții noastre e că ne va invita mereu la analiză, ca să evităm să simțim ce e de simțit. Și poți să știi tot ce s-a întâmplat, chiar și să înțelegi de ce s-a întâmplat, dar să fii total deconectat de corpul care a trăit și el durerea evenimentelor ce le-ai trăit. Si sa nu inchei in veci limbo ul in care se afla sistemul tau !
Pe mine personal, la început CBT-ul m-a ajutat enorm, dar am simțit la un punct că mă și blochează. Că nu pot să trec de ceva barieră invizibilă. Pentru că știam tot și nu simțeam nimic.
Cred că ăsta e un punct în care multă lume începe terapiile alternative. Dar și aici apar alte capcane.
Terapii alternative si capcanele lor!
Îmi amintesc de o constelație unde, când una din participante a fost întrebată: “O ierți pe mama?” – și aceasta ezita, facilitatorul s-a înfuriat nițel și-i zice: “Nu o ierți pe mama, vei pierde abundența vieții.”
Nu știam dacă să mă bușească râsul sau să mă înfurii. Vedeam acest facilitator care învățase o metodă în 10 pași, care se blocase când clientul refuza să facă pasul 5. Și mă uitam ca la un film la cum plătim să fim recondiționați. Clienta s-a făcut mică și, cu jumătate de voce, a zis: “O iert.”
Voilà: recondiționare și retraumatizare pe banii tăi și pe muzica ta, cum ar zice artistul.
În altă constelație sistemică, facilitată de un psiholog reputat din România, ce și formează alți psihologi la rândul său, eu personal am trăit una din cele mai grele retraumatizări din viața mea, pentru care am avut nevoie de luni întregi de terapie ca să îmi revin. A fost cumplit și, când voi fi pregătită, voi povesti despre asta.
Disclaimer: Constelatiile sunt un instrument foarte puternic si valoros in actul terapeutic, pentru mine. Dar la fel ca si celelate tipuri de terapii, conteaza cine le faciliteaza!
După ce încarci destule cristale, faci ritualuri la lună plină și ai constelat și scaunul preferat din copilărie, ajungi să înțelegi că ceva tot nu merge. Posibil chiar să fii mai încărcată decât înainte și să te trezești că ești mai “blocata” decât la început. Și mai săracă. (Îți spune cineva care a băgat peste 70 000 de euro în terapii și formări numai în ultimii 5 ani de zile.)
Sau că bați pasul pe loc. Sau că nimeni nu te mai înțelege. Confuza!
Și așa afli și de terapia somatică. O încerci și zici: “wow, asta e tot ce lipsea. Acum pot învăța și să simt!”
Doar că și aici… alte capcane. Și capcana cea mai mare: senzaționalul și trăirile mistice. Probabil cea mai dulce formă de escapism din tot procesul de vindecare.
Fie că apelezi la plante medicinale, fie că apelezi la tehnici de respirație sau energetice, stările date de aceste experiente devin un drog tare parsiv.
Dar..multe tehnici de respirație, de fapt, te hiperventilează și ai impresia că trăiești o experiență mistică din cauza reacțiilor din corp, dar mari șanse sunt, dacă ai deja un sistem nervos predispus la hipervigilență, să îl scurtcircuitezi și mai tare. Pentru ca nu exista retete universale si niciun sfant Graal!
Terapiile de eliberare emoțională sunt delicioase, când în sfârșit îți dai voie să exprimi tot ce era în tine. Urli, trântești, plângi cu muci și în sfârșit ești liberă să te exprimi după ani și ani de reprimare și plâns prin debara, să nu te vadă nimeni, ESTE MINUNAT.
Doar că, atunci când ai un facilitator care caută să livreze senzaționalul și mai ales nu și-a făcut propriul proces, nu va ști să te asiste să conții și să metabolizezi aceste stări. Ci doar să le scuipi afară cu foc. Ceea ce nu te face mai rezilienta. Ci doar mai expresiva. (si da, si asta poate fi o victorie momentan).
Scopul terapiilor somatice nu e catharsisul, ci metabolizarea experienței și mărirea ferestrei de toleranță emoțională și a sistemului nervos.
Ce am observat eu, după ce am lucrat cu peste 10 000 de oameni în ultimii 12 ani, e că noi testăm orice prin extreme.
De la a nu vorbi deloc despre noi, de la a ne desconsidera, trecem la a intra într-un soi de cult al personalității.
De la a nu simți nimic, trecem la o obsesie să simțim și să exprimăm ce simțim.
De la a ne izola, trecem la a ne pune în centrul atenției.
De la a munci compulsiv, la a sta degeaba si a nu mai munci deloc.
Oscilăm între extremele oricărei experiențe umane cu scopul de a testa limitele ei și apoi, dintr-un spațiu de maturizare, să luăm decizia despre cum vrem să fim de acum înainte! Doar că, de multe ori, spațiul ăla de maturizare nu mai apare, pentru că în jurul nostru, mediul pare că potențează stagnarea în extreme.
În această călătorie de găsire a autonomiei noastre ca ființă umană și a armoniei prin care valsăm prin tot ce presupune experiența umană, trecutul prin aceste extreme poate fi văzut și ca un soi de bypass.
Pe drumul vindecării, bypass-ul e tentația dulce de a sări peste durere. De a fenta procesul inconfortabil. De a căuta rezultate rapide. Bypass-ul e acea voce blândă care-ți spune: „Ai înțeles deja, nu mai trebuie să simți.” Sau, dimpotrivă: „Dacă te-ai descărcat, e gata!”
Dacă ies din spațiul critic, îl pot vedea și ca pe o pauză a sistemului. Un soi de: mă odihnesc un pic să mă întremez pentru ce urmează!
Găsești aici o listă cu 10 tipuri de bypass pe care o poți salva ca să o verifici din când în când!
Deci, până la urmă, care e rostul terapiei?
Nu putem vorbi despre ce ROST are terapia fără să vorbim de lumea în care trăim. Pentru că rostul terapiei ține mult și de mediul în care individul trăiește.
Ce se întâmplă cu lumea în care trăim?
O ia razna. Segregare, bypass, colaps. Asta vedem tot mai mult.
Și mintea noastră e copleșită: până acum era copleșită de tot ce ai trăit și de faptul că nu putea să facă sens din ce ai trăit și ce simți.
Acum, adaugă peste asta și faptul că mintea ta trebuie să extragă ceva predictibilitate din lumea asta nebună, tot mai plină de amenințări.
Adaugă peste asta și faptul că tu te duci în terapie și pricepi, cât de cât, ce trăiești. Și apoi ieși într-o lume în care nimic din ce ai învățat tu nu e aplicabil — ci, dimpotrivă.
Lumea pare construită să respingă, să desființeze ce ai învățat.
Efectiv, nu mai știm care-s “nebunii de serviciu”: cei ce fac terapie, sau cei ce nu?
Așadar, avem nevoie de:
procese terapeutice
dar și decapacitatea de a crea o arhitectură de viață din tot ce învățăm din ele, prin metabolizarea acestor învățături în experiențe reale.
Aici intervine procesul de facilitare ROST.
Pentru că, în haosul acestei lumi, avem nevoie de mai mult decât insighturi. Avem nevoie de coerență: între ce gândim, ce simțim, cum ne purtăm corpul, cum ne trăim credințele și cum muncim zi de zi. Avem nevoie să ne întoarcem în noi, nu ca să ne reparăm, ci ca să începem să trăim aliniat.
Facilitarea ROST nu oferă tehnici rapide și nu promite iluminăre.
Ea creează un spațiu viu în care oamenii pot să își simtă, formuleze și trăiască propriul ROST – acel fir de sens care le leagă gândul, emoția, trupul, vocea, relațiile și munca într-un tot coerent.
E un soi de reintoarcere la despre ce trebuia sa fie fiinta umana! Expresie a vietii! Punand mult acces pe stimularea inteligentei existentiale, interpersonale si intrapersonale, metoda ROST este este o practică emergentă de acompaniere umană centrată pe reconectarea cu sensul viu al vieții — nu ca ideal spiritual, ci ca direcție trăită. Nu este terapie, coaching sau dezvoltare personală clasică. Nu oferă soluții rapide, ci creează spațiu autentic în care omul poate să se audă pe sine, să își recunoască adevărurile și să își regăsească coerența între minte, trup și suflet.
Facilitatorul de ROST nu este un expert salvator. Este un martor viu. Un om care și-a întâlnit propriile rupturi și a învățat să rămână prezent în fața confuziei, durerii, dorului sau transformării celuilalt — fără să fugă, fără să grăbească procesul, fără să se pună pe sine în centru. Nu conduce, nu interpretează, nu impune direcții. Ține spațiul. Conține. Ascultă. Si isi ajuta semenii sa identifice resursele de care au nevoie, atat interioare cat si exterioare, pentru a merge mai departe.
A deveni facilitator de ROST prin neo-somatica, înseamnă să înveți cum să susții clipe de reconectare, fără să rezolvi nimic în locul altuia, fără să te ascunzi în teorii sau să performezi spiritual. Înseamnă să înveți discernământ, prezență, blândețe și etică. Să faci loc pentru adevăr, nu să îl formulezi tu.
Este o cale vie, în care înveți să lucrezi cu ce e prezent — nu cu ce „ar trebui să fie”. O cale care îți transformă felul în care vezi munca, oamenii, limitele, relațiile și chiar propria existență. E o formă de leadership invizibil — una care începe în tine și se răspândește prin felul în care ții spațiu pentru ceilalți.
📍 Prima cohorta de facilitatori este deja în formare.
📍 În toamnă deschidem înscrierile pentru noua grupă. Daca esti curioasa sa afli despre ce e vorba, gasesti info aici.
Munca aceasta nu e despre a salva lumea. E despre a învăța să fim oameni, unii lângă alții, oameni ce traiesc cu ROST.
Se pare că unul dintre primele semne ale evoluției umane, ale civilizatiei, nu a fost o unealtă, ci o fractură vindecată. Un femur rupt, care s-a sudat în timp – dovadă că cineva a stat lângă cel căzut, l-a îngrijit, l-a hrănit, l-a ținut în viață. Într-o lume în care supraviețuirea cerea viteză, cineva a ales să rămână. Să aibă grijă.
Poate acolo începe umanitatea: nu în putere, ci în relație. Nu în progres, ci în sprijin. Poate cea mai revoluționară alegere, și azi, este să nu plecăm când celălalt e căzut. Să nu ne grăbim să reparăm, dar să rămânem.
Acolo.
Prezenți.
Oameni lângă oameni.
Andra,