BDR#15 Ce ROST are... o Românie copleșită?

9 răni sistemice care ne fac mai fragili ca societate!

Disclaimer: Ce urmează să citești este o perspectivă personală, modelată de propriul meu parcurs: o viață în contact cu realitățile muncii, ale sistemelor educaționale, ale sănătății mintale și ale suferinței umane, trăite și observate din multiple roluri – profesionale și personale. Scriu dintr-o poziție care are și privilegiu, și limitări. Nu vorbesc deasupra, ci alături. Nu am pretenția de adevăr absolut, dar am speranța că ceea ce urmează va deschide reflecție, nu reacție.

Intr-o tara in care spunem des "bine ca suntem sanatosi", dar ajungem la urgente abia cand nu mai putem respira, se vede clar ruptura dintre ce pretindem ca e important si ce traim, de fapt. Ne place sa credem ca avem prioritati clare, dar realitatea e că trăim, adesea, din avarie.

In zilele dinaintea alegerilor, pare ca toate conversatiile se impart intre "a cui e vina" si "cine ne mai salveaza". Totul se rostogoleste in zona administrativ-politica.

Dar aproape niciodata nu ne oprim sa ne intrebam: cum am ajuns, ca societate, sa nu mai stim sa avem grija unii de altii? Sa nu ne mai uitam la ce e in spatele disfunctiilor? Ce mecanisme emotionale, culturale si relationale ne-au adus aici, unde orice criza e o normalitate si orice rana – un subiect de ironie?

Romania nu sufera doar din cauza infrastructurii, a politicienilor sau a migratiei. Sufera din straturile cele mai adanci ale culturii sale. Din modurile in care ne raportam la noi insine, la ceilalti si la viata insasi. M-am întrebat cum am ajuns aici și mi-au venit 9 gânduri. Le inventariez cu speranța că deschidem o listă onestă, la care să contribuim dintr-un spațiu de reflecție, nu de acuza.

1. Lipsa alfabetizării emoționale

Una dintre cele mai grave forme de alienare este incapacitatea de a simți în mod conștient ce trăim. Nu doar de a pune în cuvinte emoțiile – ci de a le localiza în corp, de a le înțelege funcția, de a le exprima fără rușine. Lipsa alfabetizării emoționale nu înseamnă doar lipsa unui vocabular afectiv – ci absența unui contact viu cu propria viață interioară.

În multe familii din România, expresia emoțională a fost inhibată sistemic. Emoțiile erau considerate periculoase, nefolositoare, neproductive. Un copil care plângea era „răsfățat”. Un adolescent care suferea era „prea sensibil”. Un adult care cerea ajutor era „slab”. Generații întregi au învățat că a simți este o formă de risc – și că pentru a fi acceptat, trebuie să funcționezi, nu să fii.

Această lipsă de igienă emoțională a dus la blocaje profunde în viața de zi cu zi. Oamenii nu se mai pot conecta real unii cu alții. Nu pot susține suferința celuilalt. Nu pot numi propriile nevoi fără vină sau jenă. Și nu e pentru că nu vor – ci pentru că nu au fost învățați cum. În absența inteligenței emoționale, nici inteligența interpersonală și nici cea intrapersonală nu pot înflori. Rămânem prizonieri în reacții automate, în tăceri grele, în decizii luate pe fugă, fără claritate internă.

Lipsa alfabetizării emoționale nu e o problemă individuală. E o realitate colectivă. Una care explică de ce ne e atât de greu să trăim împreună cu sens, dincolo de convenții și supraviețuire.

2. Minciuna meritocratică care ne orbește

„Dacă vrei, poți.” E mantra colectivă.

Dar ea devine periculoasă când e folosită ca ochelari de cal asupra realității. Și eu am muncit enorm pentru ce am. Am făcut sacrificii, am tras de mine, am crezut în rostul efortului. Sunt mândră de reușitele mele.

Dar știu – pentru că am văzut – că sunt oameni care au muncit poate de zece ori mai mult decât mine.

Oameni care au trecut prin traume, sărăcie, abuzuri, boli, pierderi, nedreptăți care pe mine m-ar fi frânt. Și cu toate astea, ei nu au. Nu au ce am eu. Nu au avut parte de pauză, sprijin, vizibilitate, susținere, context. Și asta nu înseamnă că nu au vrut. Înseamnă că poate contextul de viata nu i-a sprijinit.

Succesul nu e doar despre voință. E o ecuație între efort, context, acces, noroc și protecție. Când ne uităm doar la rezultatul final și spunem „și-a făcut singur norocul”, nu vedem tot ce a lipsit în drumul altora. Și, fără să vrem, le spunem că durerea lor nu valorează.

Nu e vina noastră că unii au avut mai puțin. Dar e responsabilitatea noastră să nu perpetuăm minciuna că toți am pornit de la aceeași linie de start.

Ce înseamnă abuz sistemic? Ce sunt problemele sistemice?

Abuzul sistemic nu e despre un om rău sau o greșeală punctuală. E despre un întreg mod de funcționare care produce suferință în mod repetat – fără ca cineva anume să trebuiască să fie intenționat abuziv.

Problemele sistemice sunt acele dureri care nu vin doar din deciziile personale, ci din structuri întregi care perpetuează inegalitatea, rușinea, tăcerea, epuizarea. De exemplu:

• Când trebuie să alegi între salariu și sănătate, nu vorbim de lene sau de neglijență personală. E o problemă de sistem.

• Când un copil care muncește enorm rămâne invizibil pentru că provine dintr-un grup minoritar, nu vorbim doar de ghinion. Vorbim despre lipsa șanselor reale.

• Când cineva cere ajutor și este ridiculizat, nu e despre fragilitatea lui. E despre cum am fost învățați, colectiv, să disprețuim vulnerabilitatea.

Problemele sistemice nu se văd întotdeauna, dar se simt: în oboseala cronică, în tăcerea de la birou, în vinovăția de a cere pauză, în frica de a fi „prea mult”. Nu toți le trăim la fel. Dar toți facem parte din contextul care le produce.

3. Refuzul de a ne asuma apartenența la probleme colective

Când apare o critică la adresa unei dinamici sociale, mulți simt nevoia să spună „eu nu sunt așa”. Un fel de " daca eu nu sunt asa, nimeni nu e asa". " Daca eu nu am vazut asa ceva, inseamna ca nu exista"

Reacția e firească – nimeni nu vrea să fie asociat cu disprețul, cu abuzul sau cu nedreptatea. Dar această nevoie de delimitare imediată ne împiedică să ascultăm cu adevărat.

Pentru mulți dintre noi, statutul nu este doar un rol social – ci o ancoră identitară. Ne definim prin ceea ce am realizat, prin ce am depășit, prin locul unde am ajuns. Iar când cineva critică un sistem care ne-a oferit statut, simțim că e pus sub semnul întrebării și cine suntem noi. Luăm personal ce nu este personal.

Asta ne ține departe de conversațiile esențiale. Pentru că în loc să vedem imaginea de ansamblu, ne apărăm din reflex poziția. Discuțiile despre corupție, dispreț sau discriminare nu sunt atacuri la persoană. Sunt invitații la reflecție comună. Dacă fiecare se extrage emoțional din discuție pentru că „nu se simte vizat”, atunci nu mai rămâne nimeni care să-și asume schimbarea.

4. Negarea diferențelor de start și a privilegiului

Privilegiul nu e un cuvânt murdar. Nu e sinonim cu vina. A avea parte de siguranță, sănătate, părinți disponibili sau educație nu ne face vinovați – dar ne cere să rămânem conștienți de ce am primit și să nu presupunem că toți au avut același drum.

Imaginați-vă doi copii. Unul, dintr-o familie majoritară, crescut în sărăcie, dar cu părinți care s-au zbătut să-l țină în școală. Celălalt – un copil orfan sau aparținând unei familii minoritare, fără acces la educație constantă, fără sprijin emoțional, fără repere. Ambii muncesc. Dar șansele lor nu sunt egale, oricât de mult ar vrea să creadă cineva în ideea de merit pur.

Alții, la fel de muncitori, nu au avut nimic din toate astea. Poate nici măcar o masă caldă sau un pat liniștit. Când spui „s-a descurcat singur”, fără să vezi contextul, nu doar că anulezi povestea altora – ci participi la un narativ periculos. Unul care justifică inegalitatea ca pe o selecție naturală.

Recunoașterea diferențelor de start nu înseamnă că te disprețuiești pentru ceea ce ai sau ca ii disprețuiești pe cei care au.

Înseamnă și să recunoști că nu toți au pornit cu aceleași unelte: unii au avut un sistem care i-a validat implicit, alții au crescut în medii care i-au marginalizat, i-au ignorat sau i-au făcut să se simtă în plus. Chiar și în clasele mijlocii sau de sus, mulți se raportează la reușită ca la un rezultat exclusiv al efortului. Dar contextul – etnic, social, educațional – joacă un rol major.

Să ai acte, cetățenie, o locuință stabilă, acces la medici și profesori care îți zâmbesc nu sunt doar detalii – sunt forme de sprijin pe care alții nu le-au avut niciodată. Înseamnă că îți asumi responsabilitatea de a vedea dincolo de bula proprie. Și că nu te agăți de iluzia că reușita e exclusiv individuală, fără să vezi infrastructura invizibilă care a făcut-o posibilă – în timp ce alții, la fel de valoroși, au fost lăsați în afara oricărui sprijin.

5. Cultura sacrificiului permanent

"Să duci pe picioare", "să rabzi", "să nu ceri nimic". Sunt expresii de lauda în spațiul românesc. Ne-am construit un model de demnitate bazat pe epuizare tăcută. A cere ajutor, a spune "mi-e greu", a pune limite e adesea văzut ca semn de slăbiciune sau egoism.

Conform datelor din studiul „Ce Rost are Sănătatea Mintală în România”, peste 3.560 de oameni au declarat că, in viata si la muncă, cel mai des se simt copleșiți, obosiți, anxioși și nemotivați. Și totuși, foarte puțini își iau timp să se oprească. Rușinea de a recunoaște că nu mai pot, frica de a fi percepuți ca slabi sau înlocuibili, normele care glorifică rezistența tăcută – toate contribuie la o cultură organizațională și socială care normalizează epuizarea.

Această cultură nu produce performanță reală. Produce burnout, boli cronice, conflicte și retragere afectivă. Și, mai ales, produce tăcere. O tăcere grea, rușinată, în care oamenii încep să creadă că nu au voie să aibă nevoi.

Destule studii arată o societate în care oamenii nu își dau voie să aibă grijă de sine. Arată o piață a muncii ruptă în două extreme: pe de o parte, cei care se auto-abuzează prin muncă, sperând să demonstreze că merită, și pe de altă parte, cei care, odată treziți la realitatea propriei epuizari, sar în extrema conservării totale. Refuză orice efort suplimentar, se deconectează emoțional de munca lor, trăind cu teama că orice implicare i-ar putea arunca înapoi în capcana habotniciei.

În loc să regăsim sensul muncii, alternăm între suprasolicitare și abandon, ca reacție la o cultură care nu a știut niciodată să ofere echilibru.

Această ruptură nu se vindecă prin discursuri despre motivație. Se vindecă prin regândirea completă a felului în care privim valoarea umană – nu prin cât poți duce, ci prin cât de bine știi să trăiești cu tine însuți în timp ce duci.

6. Lipsa de educație despre sănătatea mintală și relația ei cu sănătatea fizică

În România, incă se aud replici precum „e doar în capul tău” atunci când cineva suferă de anxietate, depresie sau epuizare psihică. Se ajunge la terapie când totul cedează. Se ia concediu medical doar când corpul refuză să mai continue. Dar sănătatea mintală nu e un moft. Este infrastructura invizibilă a vieții.

Un creier aflat constant în stres cronic dereglează somnul, digestia, imunitatea, capacitatea de concentrare și echilibrul afectiv. Fără igienă psihică, nicio altă formă de sănătate nu e sustenabilă. Și totuși, în sistemul nostru educațional, în organizații și în familii, grija față de echilibrul emoțional e adesea ultima pe listă. Sau deloc.

Între 19 și 25 mai are loc Săptămâna Europeană a Sănătății Mintale. Iar pe 28 mai, exact când Școala de HR împlinește 5 ani, organizăm un hackathon HR dedicat acestui subiect: vom lucra în echipe pentru a elabora 6 instrumente concrete de promovare a sănătății mintale la locul de muncă.

Comentează „HR” dacă vrei să afli detalii despre eveniment sau dacă vrei să fii parte din echipele de hackathon. Nu doar să discutăm despre schimbare – ci o construim împreună, în mod aplicat.

7. Divizarea muncii

Undeva în istoria umanității, poate în mai multe momente, munca fizică a început să fie considerată rușinoasă. Deși Hannah Arendt a explicat clar diferența între "labor" (muncă pentru supraviețuire) și "work" (activitate care lasă o amprentă durabilă în lume), și a valorizat ambele ca esențiale pentru umanitate, noi am dezvoltat o cultură în care doar munca intelectuală pare demnă de respect.

Le-am spus copiilor „pune mâna pe carte, altfel ajungi să speli WC-uri”, și n-am realizat că această frază cară în ea disprețul față de munca fizică și umilința celor care o fac. Am creat o prăpastie între white collar și blue collar. Am transmis, uneori subtil, alteori brutal, că cei care muncesc cu mâinile lor sunt mai puțin vrednici decât cei care muncesc cu mintea. SI am reflectat asta cel mai bine in gap-urile salariale dintre aceste tipuri de munci.

Școala a perpetuat această divizare: premiile au fost pentru cei „buni la învățătură”, iar restul au fost trimiși, direct sau indirect, spre „meserii”. Astfel, nu doar am pierdut respectul pentru meseriași – dar i-am exclus si izolat.

În spitale, în școli, în instituții – femeile care fac curat, bărbații care sapă șanțuri, lucrătorii din salubritate – sunt adesea tratați cu indiferență sau superioritate. Munca lor devine vizibilă doar atunci când lipsește, când se blochează ceva, când se face mizerie. Și totuși, fără ei, sistemele care ne țin viața în funcțiune se prăbușesc. În topurile Forbes îi plasăm pe cei mai bogați, de succes, fără să punem în ecuație forța de muncă invizibilă care a contribuit direct la averile lor. Munca acestor oameni – adesea ignorată – este cea care face posibil succesul vizibil al celor din vârf. Fără contribuția lor, niciun sistem nu ar funcționa, niciun profit nu s-ar acumula, nicio performanță nu ar putea fi susținută în mod real.

E timpul să recunoaștem: o societate funcțională are nevoie și de muncă intelectuală, și de muncă fizică. Una nu există fără cealaltă. Și niciuna nu e mai importantă. Doar împreună pot susține viața si evolutia unei societati civilizate.

7. Lipsa unei culturi a conversației și a ascultării reale

După multe postări în care am expus inegalitatea sistemică, am observat același tipar de reacție: grăbit, defensiv, tensionat. Mulți nu mai văd despre cine este, de fapt, textul – ci doar cum îi atinge pe ei. Se simt atacați, chiar și atunci când nu sunt vizați. Asta e drama: ascultăm nu ca să înțelegem, ci ca să răspundem. Ca să ne apărăm. Sau ca să folosim ce s-a spus împotriva altcuiva.

Am învățat să luăm totul personal pentru că ni s-a spus că viața e o luptă. Că ceilalți ne vor răul. Că vor profita, ne vor trăda, ne vor expune. Așa că atacăm primii. Ca mecanism de protecție. Și ne apărăm continuu, dar nu împotriva pericolului – ci împotriva ideii că am putea, poate, să ne uităm mai profund la ce e în noi.

Fără conversație autentică, fără ascultare reală, fără capacitatea de a rămâne prezenți chiar și când ne e greu, nu putem construi nimic care să dureze. Doar o societate care știe să rămână în dialog are șansa de a se transforma cu adevărat.

8. Amnezia colectivă și refuzul de a integra lecțiile trecutului

România se repetă emoțional. Trauma transgenerațională nu e un concept abstract. Înseamnă suferințe nerezolvate transmise de la o generație la alta – nu prin gene, ci prin comportamente, tăceri, reacții, convingeri și frici. Se vede în violența normalizată, în rușinea transmisă, în nevoia de control, în familiile în care nu se vorbește despre ce doare. Și se vede azi în felul în care reacționăm la incertitudine politică: cu frică, cu furie, cu neîncredere în oricine.

Ne vine greu să sperăm, să cooperăm, să negociem sau să construim ceva împreună. Pentru că undeva în noi trăiește ideea că suntem singuri, că totul e o luptă pentru supraviețuire și că nu ne putem baza pe nimeni. Acest tip de reacție vine din dureri vechi, perpetuate și niciodată numite. Am învățat să ascundem, să evităm, să minimizăm – pentru că a simți a fost periculos. Uitam, negam, minimalizam. Asta ne impiedica sa evoluam. Avem nevoie de spatii in care adevarurile grele sa fie rostite, nu ca sa culpabilizam – ci ca sa le putem vindeca.

Acest articol nu propune solutii rapide. Nu cauta vindecarea miraculoasa a Romaniei. Dar pune o oglinda in fata si intreaba: Ce e nevoie sa intelegem, ca sa nu mai ducem mai departe ceea ce ne frange pe dinauntru?

Poate că primul pas nu e să facem mai mult, ci să simțim mai profund. Și să nu mai întoarcem capul când cineva spune: "Mi-e greu."

Realist vorbind, șansele ca aceste răni să fie vreodată complet vindecate sunt mici. Dar între resemnare și agresivitate, există o altă opțiune: reconectarea umană. Agency – acea capacitate de a acționa conștient în lume – nu este un gest izolat, ci o putere care prinde rădăcini în context relațional. Ea nu înseamnă doar libertatea de a face alegeri, ci și resursele interioare și exterioare de a le susține. Apare când ne simțim în siguranță, când suntem văzuți, validați, încurajați. Nu presupune să schimbăm totul, ci să ne recâștigăm capacitatea de a răspunde dintr-un spațiu viu, în loc să reacționăm din automatism sau frică.

E nevoie să regândim curajul nu ca individualism eroic, ci ca deschidere vulnerabilă către ceilalți. Răbdarea de a asculta fără să reparăm. Maturitatea de a sta lângă cineva fără să oferim rețete.

Iar spațiile de siguranță emoțională nu apar spontan, ci se construiesc: prin grijă reciprocă, prin co-stewardship, prin continuitate și onestitate relațională.

Poate nu putem schimba sistemul imediat. Dar putem înceta să fim parte din mecanismele care perpetuează suferința. Și asta, uneori, e cel mai revoluționar gest posibil.

Dacă, citind aceste rânduri, te cuprind sentimente de neputință, scrie-mi cu încrederea că mai sunt și alți oameni în jur care înțeleg prin ce treci.

Mi-aș dori să scriu mesaje inspiraționale, așa cum de multe ori o fac. Dar în perioada asta aleg să fac loc și lipsei de sens, de speranță, de control. Neputinței. Și cred că toate aceste trăiri au, în egală măsură, dreptul de a fi simțite conștient. Ar fi ideal dacă nu le-am duce singuri.

Mă gândesc să organizez pe Zoom o întâlnire de sharing – un spațiu în care fiecare să poată rosti ce trăiește, fără scop de a repara sau soluționa, ci doar de a fi împreună în incertitudine. Dacă vrei să faci parte dintr-un astfel de cerc, fara niciun cost, comentează „cerc” și voi reveni cu detalii.

Se spune că unul dintre primele semne ale evoluției umane nu a fost o unealtă, ci o fractură vindecată. Un femur rupt, care s-a sudat în timp – dovadă că cineva a stat lângă cel căzut, l-a îngrijit, l-a hrănit, l-a ținut în viață. Într-o lume în care supraviețuirea cerea viteză, cineva a ales să rămână. Să aibă grijă.

Poate acolo începe umanitatea: nu în putere, ci în relație. Nu în progres, ci în sprijin. Poate cea mai revoluționară alegere, și azi, este să nu plecăm când celălalt e căzut. Să nu ne grăbim să reparăm, dar să rămânem.

Acolo.

Prezenți.

Oameni lângă oameni.

Andra,