BDR#14 Ce ROST are... ROSTUL si o relatie cu viitorul?
O invitație la reflecție într-o lume în schimbare, agency, lipsa de sens si metode noi
Trăim într-o lume în care trecutul doare, prezentul obosește, iar viitorul sperie.
De la crize climatice și instabilitate economică, la incertitudini sociale și relaționale, viața pare să devină din ce în ce mai greu de dus. Iar psihicul nostru resimte această presiune.
În mijlocul acestui haos, soluțiile de sprijin interior – de la terapii tradiționale la practici alternative – au devenit tot mai căutate. Cautam cel mai bun psiholog, cel mai priceput saman sau cel mai faimos guru, sperand, ca cineva, cumva ne va transforma in eroii vietii noastre.
In aceste cautari, dezgropam trecutul, escavam in traume transgenerationale si ne inecam in durerea lor atat de tare ca nu mai putem contine si traumele colective pe care le caram cu noi si apoi ajungem disperati sa cautam tehnici care sa ne tina in aici si acum cu orice pret, sperand ca in aici si acum miroase cat de cat a siguranta!
Dar oare este suficient să lucrăm doar cu trecutul și prezentul?
De zeci de ani, majoritatea formelor de sprijin interior s-au concentrat pe două direcții majore:
Recontextualizarea trecutului: Aici intră demersurile psihanalitice sau psihodinamice, în care se explorează copilăria, relațiile de atașament, traumele și convingerile formate devreme. Scopul este să înțelegem „de ce suntem cum suntem” și să eliberăm emoții blocate.
Ancorarea în prezent: Această direcție include terapiile de tip mindfulness, CBT sau cele somatice, care pun accent pe reglarea emoțională, conștientizarea corpului și cultivarea prezenței. Aici învățăm să fim „aici și acum”, fără a ne lăsa copleșiți de trecut sau viitor.
Ambele direcții sunt valoroase. Ne ajută să înțelegem și să conținem cine suntem. Totuși, lipsește un al treilea pilon esențial pentru sănătatea psihică și existențială în actualul climat global:
Cultivarea unei relații sănătoase cu viitorul – adică cu sensul, cu rostul, cu motivația profundă de a rămâne implicați într-o lume care pare că se dezintegrează.
Viitorul, marele absent din conversația despre transformare
In lumea in care se schimbă cam tot rapid și uneori brutal, oamenii nu au nevoie doar să se simtă mai bine cu ceea ce a fost sau cu ceea ce este. Au nevoie și de un „de ce” care să le dea sens în ceea ce va veni. Mai ales cand ce pare ca vine , politic, economic, social, e complet lipsit de sens .
Dar ce înseamnă să avem o relație sănătoasă cu viitorul?
Nu vorbim aici despre planuri de carieră sau obiective SMART .
Vorbim despre un viitor trăit nu ca sursă de anxietate, ci ca spațiu interior de coerență. Despre a avea o motivație profundă care să te țină implicat în viață, chiar și atunci când lumea pare să se prăbușească în jur.
Această lipsă de direcție nu este doar o criză de sens. Este o formă de colaps interior tăcut: prezent, dar pasiv; conștient, dar fără intenție; reglat, dar fără direcție.
Ce ne-au oferit paradigmele terapeutice – și ce lipsește din tablou?
Majoritatea abordărilor psihologice ne-au oferit ceva prețios.
Psihanaliza ne-a învățat să ne uităm înapoi. Să explorăm cum trecutul nespus ne modelează prezentul. Ne-a dat cuvinte pentru dureri care păreau de nedescris.
Terapia umanistă ne-a învățat să fim în contact cu sinele viu, aici și acum. Să simțim, nu doar să explicăm.
Cognitiv-comportamentalul ne-a oferit instrumente clare pentru schimbare. A arătat că nu trebuie să fim sclavii gândurilor automate.
Somatica a coborât procesul din cap în corp. Ne-a reamintit că nicio transformare nu e completă fără întrupare.
Toate aceste perspective ne-au adus mai aproape de o formă de întregire.
Dar între trecutul pe care îl înțelegem și prezentul pe care îl conținem, rămâne un spațiu aproape neatins: relația noastră cu viitorul.
Nu viitorul ca plan sau proiecție.
Ci ca sens trăit — direcție interioară care dă puls alegerilor noastre.
În multe conversații despre fiinta, acest fir lipsește sau e trecut rapid cu vederea.
Ne concentrăm pe de unde venim și cum ne simțim acum.
Dar prea rar întrebăm:
„Ce vrea să devină viu prin mine, de aici încolo?”
Poate tocmai această întrebare e piesa lipsă.
Poate nu suferim de „blocaje”, ci de o absență de direcție.
Și poate aici începe o altă formă de vindecare: una care nu doar eliberează, ci orientează.
Ce nu putem vindeca doar prin terapie, de orice fel ?
Oricâtă introspecție am face, oricâtă reglare emoțională am exersa, rămân realități exterioare care ne afectează profund:
Sisteme educaționale care reprimă gândirea critică și expresia de sine.
Structuri sociale și economice care adâncesc inegalitățile.
Lipsa comunităților reale, de sprijin reciproc și apartenență.
Abuzuri sistemice normalizate, care ne învață de mici să ne ignorăm vocea interioară.
Poate că nu toate răspunsurile sunt în interior. Și poate că, în fața unei lumi care deseori ne dezumanizează, avem nevoie de mai mult decât vindecare: avem nevoie de agency. De capacitatea de a acționa cu sens, de a construi, de a alege conștient cum vrem să trăim.
Conceptul de agency se referă la capacitatea unei persoane de a acționa în mod conștient, deliberat și responsabil pentru a influența propria viață. Este despre puterea interioară de a face alegeri, de a lua decizii și de a iniția acțiuni în direcția valorilor și scopurilor personale, chiar și în fața obstacolelor sau condiționărilor externe.
Într-un limbaj mai uman, agency-ul e sentimentul că „eu am un cuvânt de spus în ceea ce trăiesc”. Când ai agency:
simți că poți alege cum răspunzi la evenimente, nu doar reacționezi automat,
îți asumi rolul de autor în povestea ta, chiar dacă nu controlezi toate capitolele,
te percepi ca fiind capabil(ă) să-ți influențezi realitatea, nu doar să o suporți.
Pe scurt: agency = eu pot să fac ceva cu ceea ce simt, trăiesc și vreau.
Ce este ROSTUL?
Rostul este sensul pe care un om alege să îl dea vieții, muncii și relațiilor sale, în funcție de cât de bine se cunoaște pe sine și cât de conștient este de realitatea lumii în care trăiește. Nu este un dat extern, ci o construcție vie, personală, care poate evolua. Rostul nu e sinonim cu fericirea sau succesul, ci cu o formă profundă de aliniere interioară.
Lipsa unei direcții orientate către viitor nu este doar o criză de sens, ci o formă de colaps psihologic latent. Fără un „de ce” interior, omul rămâne într-o stare de suspendare:
prezent, dar pasiv;
conștient, dar fără intenție;
reglat, dar fără direcție.
Rostul ca formă de reziliență !
Când ne găsim rostul, nu înseamnă că avem toate răspunsurile, ci că avem pentru ce să punem întrebări. Ne simțim ancorați într-un sens mai profund al existenței, care nu depinde de siguranță economică sau validare socială.
Este o formă de reziliență – dezvolti capacitatea de a rămâne viu, implicat și prezent chiar și atunci când structurile exterioare se destramă.
Ce putem face? Câteva direcții posibile
Integrarea viitorului în conversațiile de susținere: Să ne întrebăm nu doar „ce s-a întâmplat?” sau „ce simt acum?”, ci și „ce sens are asta pentru mine, mai departe?”
Explorarea valorilor personale: Valorile sunt busole interne care ne ajută să luăm decizii, mai ales când lumea din jur pare imprevizibilă.
Cultivarea speranței active: Nu optimism naiv, ci o formă de angajament față de viață, în ciuda incertitudinii.
Reconectarea cu imaginația: Imaginația nu e doar pentru visători. Este un instrument de supraviețuire psihică. Ne ajută să ne reprezentăm un viitor posibil și să-l trăim în avans, chiar dacă lumea exterioară nu oferă garanții.
Spații colective de conversație despre viitor: Nu putem construi un viitor doar în cabinetul psihologic sau în meditație. Avem nevoie de comunități care discută despre ce înseamnă să rămâi om într-o lume aflată în tranziție.
Rostul nu e lux. E structură psihică de bază.
Sensul nu e un moft filozofic. Nu e doar un subiect de meditație la apus sau o întrebare existențială pentru zilele de criză. Iar lipsa de sens nu apare ca o revelație dramatică, ci ca o oboseală surdă care se întinde peste tot: te trezești dimineața fără un motiv clar, lucrezi pe pilot automat, bifezi sarcini fără să simți că duci ceva cu adevărat important mai departe. Relațiile devin funcționale, conversațiile — superficiale, iar weekendurile — doar pauze dintr-un ciclu care se repetă. Nu e neapărat durere, ci o absență tăcută. Un gol care nu doare, dar nici nu lasă nimic viu să prindă rădăcini. O senzație că ești „bine”... dar nu ești în viață.
Uneori pare că trăim cu sens.
La suprafață totul pare „în regulă”, dar în profunzime, ceva rămâne inert. Iată câteva forme frecvente prin care înlocuim rostul autentic cu substitute elegante:
Eficiența permanentă – ne ținem ocupați, bifăm sarcini, ne organizăm impecabil… dar nu simțim nimic viu în tot ce facem. Doar funcționăm.
Grija excesivă pentru ceilalți – ne punem în slujba nevoilor altora, dar evităm întrebarea: „Ce vreau eu cu adevărat?” Ne ascundem în rolul de susținător.
„Călătoria spirituală” fără întrupare – acumulăm teorii, facem retreaturi, dar nu schimbăm nimic esențial în felul în care trăim sau alegem.
Perfecționismul terapeutic – rămânem „în proces” ani întregi, dar nu ne asumăm nicio decizie reală. A devenit o zonă de confort subtilă.
Activismul narcisic – ne implicăm compulsiv în cauze și misiuni „mari”, nu dintr-o chemare autentică, ci pentru a umple un gol interior cu validare și sens importat.
Performanța goală – ne setăm scopuri ambițioase, urcăm pe scări vizibile, dar nu mai știm de ce ne dorim ce ne dorim.
În acest context, se conturează o nouă formă de sprijin
— una care nu repară, nu diagnostichează, nu oferă „claritate instantă”, ci creează spațiu viu pentru ca sensul să poată fi regăsit din interior.
Facilitarea de ROST prin Neo-Somatică este o practică emergentă de acompaniere umană care pune laolaltă introspecția reală, lucrul cu corpul și o prezență empatică, neintruzivă. Nu este terapie. Nu este coaching. Nu este mentorat. Este un tip de relație care susține reconstrucția unei conexiuni autentice cu viitorul personal — acel de ce viu, care poate face diferența între a funcționa și a trăi.
Facilitatorul de ROST nu promite soluții. Dar știe să stea lângă întrebări fără să grăbească răspunsul.
Nu oferă rețete. Dar ține spațiul în care un nou sens poate apărea, organic, fără presiune.
Este un martor activ, un corp prezent, o conștiință însoțitoare — pentru cei care nu mai caută siguranță, ci coerență între minte, trup și direcție.
Terapia ne-a ajutat să înțelegem.
Practica somatică ne-a readus în corp.
Spiritualitatea ne-a pus întrebări mari.
Dar poate că a venit momentul să le aducem la un loc — într-un spațiu în care implicarea conștientă e posibilă, fără să fie forțată.
Facilitarea de ROST nu înlocuiește nimic. Dar poate completa tot.
Nu cere diplome, ci prezență care nu se sperie de necunoscut.
Dacă simți că oamenii vin către tine pentru mai mult decât sfaturi, dacă ți-ai găsit propria direcție traversând goluri reale, dacă ești gata să susții întrebări fără să te agăți de răspunsuri, poate că ăsta e pasul următor.
Poate că nu e vorba doar de ce faci. Ci de cine devii — pentru tine și pentru ceilalți.
Asta e inima facilitării de ROST.
Și e un început. Nu un rol.
In doua saptamani incepe prima grupa de formare Facilitatori de Rost si vom intra impreuna intr-o calatorie de 10 luni!
In toamna incepe o noua cohorta si poti gasi detalii despre formare, aici !